DIMITRIE POMPEIU

98. DIMITRIE POMPEIU – matematician

22.09.1873 Se naşte, la Dimăcheni, jud. Dorohoi, DIMITRIE POMPEIU – matematician. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi gimnaziul la Dorohoi. Aici se remarcă la matematici şi excelează la desenul liniar şi artistic, dar are şi preocupări muzicale. Încă din clasa a III-a începe să colaboreze cu rezolvări de probleme de aritmetică la revista Recreaţii ştiinţifice din Iaşi. Intră la Şcoala normală pentru institutori din Bucureşti, iar la absolvire este repartizat institutor la Şcoala primară nr. 5 din Galaţi, de unde se transferă la Ploieşti. Pleacă apoi la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile şi în vara anului 1899 îşi trece bacalaureatul francez, iar în toamnă se înscrie la Sorbona, unde, în 1903, obţine licenţa în matematici. În 1905 îşi trece doctoratul în matematici. După obţinerea titlului de doctor se întoarce în ţară şi este numit conferenţiar de calcul diferenţial şi integral la Universitatea din Iaşi, apoi profesor titular la catedra de mecanică, de unde, în 1912, va pleca la Bucureşti la catedra de mecanică raţională. Din 1929 este titular şi la Politehnica din Bucureşti, la catedra de geometrie analitică. În 1926, Pompeiu a fost angajat, pe bază de contract, ca profesor agregat la Sorbona, unde a predat câte o lună pe an lecţii din domeniul preocupărilor sale. A îndeplinit şi funcţii în aparatul de stat, cum ar fi : inspector general în Ministerul Instrucţiunii Publice, preşedinte al Adunării Deputaţilor. Membru al Academiei Române şi doctor honoris causa al Universităţii din Varşovia. A prezidat cel de-al doilea Congres interbalcanic al matematicienilor, iar în septembrie 1946 este preşedinte al celui de-al treilea Congres al matematicienilor români. Director al Institutului de Matematică al Academiei Române, înfiinţat la 8 ianuarie 1946. Activitatea ştiinţifică a lui D. Pompeiu s-a desfăşurat în patru domenii : teoria funcţiilor şi calculul funcţional, teoria mulţimilor, mecanica raţională şi calculul diferenţial şi integral. În ultima parte a vieţii s-a ocupat şi de teoria numerelor. El introduce o noţiune nouă riguros definită, numită "distanţa dintre două mulţimi închise". În studiul ecuaţiilor cu derivate parţiale, introduce un operator nou cu caracter funcţional : "derivata areolară". O altă contribuţie importantă a lui Pompeiu priveşte teorema creşterilor finite. Tot în cercetările privind teoria funcţiilor de variabile reale introduce noţiunea de "mulţime reductibilă de primul ordin" şi face o clasificare a mulţimilor perfecte ale planului în patru tipuri. Se ocupă de ecuaţii funcţionale şi a înlocuit studiul anumitor ecuaţii diferenţiale prin cel al relaţiilor între punctele discrete de pe curbele integrale. Profesorul Pompeiu are multe memorii privind fundamentele mecanicii şi probleme de geometrie. Moare la 7 oct. 1954, Bucureşti.